nu v-am spus, saptamanile trecute am fost pana la tara sa duc oarece mobilier de bucatarie care nu mai trebuia unor veri/nepoti ce-or fi ei. prilej cu care am revazut dupa vreo 30-35 de ani niste locuri. sa mor eu daca nu m-am socat… de ce? pai simplu, de la faptul ca nu mai stiam sa ajung, desi locurile nu se schimbasera deloc-deloc pana la uluirea pe care-am avut-o la vederea curtii casei, pe care eu o pastram in amintire maaaaaaare si rotunda, umbrita de doi duzi imensi si am gasit-o mica si inghesuita, de-abia am bagat animala mea de masina inauntru, casa, schimbata, nah, au trecut totusi atatia ani peste ea… intr-un singur loc am regasit amintirile mele de o mie de ani, si anume in partea veche a casei, unde stateam cu matusi-mea si unchiu-meu si mancam/gateam/ce mai faceam noi pe-acolo… abia acolo am mai simtit un picut din suflul lor (s-au dus dragii de ei acum vreo zece ani, Dumnezeu sa-i hodine, amandoi au fost niste minunati, a murit intai coana-mare si apoi titica, mi-a si spus -pai eu ce sa mai fac dragul tatei aici, singur? ma duc si eu…) cumva…. i-am intrezarit, desi, de data asta aveam tavanul in cap, abia ma strecuram prin camarutele mici, dar da, mi-am adus aminte de momentul in care venea titica de la lucru, cu geanta lui de piele in care ne aducea paine aia neagra si buna, care isi impletea mirosul cu al pielii din care era facuta geanta… si coana mare imi taia o felioaie de paine si-mi punea magiun de prune pe ea… mmmmmmm… oooffffff, mi-a adus aminte Cristina cu menta ei de Tanacu… de amintirile astea… da chiar nu-mi venea sa cred cat de diferit arata curtea aia in mintea mea si cat e ea de fapt… ma uitam in jur si nu-mi credeam ochilor, ochii mei de copil de 6-7 ani prin care vazusem curtea aia… unde facusem o mie de tampenii, unde striga coana mare dupa mine de haulea valea si eu eram pitit in dud… doamne… DUDUL!!! am luat-o usor la zor pe verisoara care locuieste acum acolo, mah, da unde-s duzii? eheeeeee mai dragosule, i-am taiat de vreo douajdeani… mi-e rau.. si nucul? s-a uscat… ptiu drace, era falnic, in fundul curtii, prima mea casa din copac acolo a fost, i-am stricat lui titica o multime de scandurele numa bune de reparat prispa pentru casuta mea, nu s-a suparat, mi-a admirat munculita, a pus si el tesla sa mai indrepte strambaturile mele… dulgher de case, nu putea sa sufere cuiul batut stramb si scandura ne dreapta… eeehhhhh, mi-e tare dor de omuletii astia doi…. Dumnezeu sa-i odihneasca, tare buni au fost…

dincolo de limbaj, dincolo de bariera necunoasterii limbii, sufletul..

dream a little dream of me… of you…
stau in curte, cu castile pe urechi si ma umplu de muzica… de liniste… de lipsa si de prezenta… cumva, lipsa cuiva drag o poti transforma in dulce asteptare, cautare, dor… don’t ever go… doamne, bine le zice diana krall asta.. are o voce care ma infioara, ma rascoleste, ma incita si ma trimite in vis…
nu, nu vreau sa dorm… vreau sa visez, eyes wide open, nu wide shut.. genial film, l-ai vazut? plin de omenesc, de dorinta si zbucium. de traire, in stare pura… love and hate, inlantuite, mustind de adevar…
diana krall, asta mi-e starea din seara asta… mi-ar placea sa ma inchid in atelier si sa pozez… am sa fac asta… imi iau niste obiectute de jos si am sa ma joc cu ele…
mi-e o ciuda de mor ca nu am inca atelierul viselor mele dar, inca sper…
m-as vrea la mare acum… pe malul marii…
anul asta reusesc, vreau sa iau copii si sa stau cu ei la mare, pe malul marii, o luna, intreaga, sa aud in fiecare seara marea… cum mi-ar fi stat acum, pe malul marii cu melodia asta in urechi?

va fucking spun eu, minunat… de acolo e… life would be so nice…
deja… simt mirosul sarat al marii… briza de seara, care te strange si te infioara, un gat de whisky, in intuneric, pe plaja, in fata cortului… sa simti raceala nisipului, sa-l incalzesti cu talpile goale, sa te ia usor un tremur… si sa strangi un sac de dormit pe tine, sa ramana totusi firisoare de spatiu prin care sa se strecoase vantul subtire… sa te faca sa-ti doresti soarele si mai degraba…anul asta sigur o comit, no matter what…
dream on… ma duc in vis, am trecut p-aci sa va zic doar…

oricare dintre noi are nevoie de un port. de un loc de ancorare, de un loc unde, indiferent de haladuielile, ezitarile, clipele de bucurie sau necaz sa stie, undeva deep, ca va trage, dupa ce toate cele vor fi pe drumul lor.

oricine are nevoie sa viseze si sa spere, sa astepte, sa cladeasca si sa aiba grija de floarea sperantei.

orice gand, e o treapta  spre sfarsit.  spre sfarsitul misiunii, spre indeplinirea “datului” pe lumea asta… sau spre un nou inceput….

ce faci, ce faci, te intreb, cand portul, dispare?

ca de obicei, dar, cu asta v-ati obisnuit deja… gari si trenuri, asta ma freaca acum, asteptari si crize, ma simt ca un tren intr-o gara goala, de fapt, nimeni nu ma asteapta, nicaieri niciunde… duc ce am deja, nu pot lua de fapt nimic, pe nimeni, trec rece, metal nesimtitor prin gari, alte gari… ma simt vremelnic si obosit, ingreunat si infiorat de timp, mi-e dor de amintiri si de viata, traiesc si alerg nebun sa-mi implinesc destinul… apuc sa vad in jurul meu franturi de viata, de lumina si intuneric, clipe spulberate in graba, fulgera amintiri, imagini noi, clipe…. ma urmareste o imagine, dintr-un film al lui lars von trier, sinele de cale ferata, filmate intr-un plonge accentuat, un cadu lung, interminabil, ameteam privind curgerea lor iar de la un moment dat incolo, pierdeam sirul, pierdeam linia orizontului, nu mai stiam incotro e sus si incotro jos, imaginile se amestecau intr-un vertij ce crestea in intensitate….

ufff

iar is intors, ma inalt si cad… azi, is pe cadere… nu am nici un chef de scris, am un dor de duca nebun, imi vine a raznui oarece drumuri, coclauri, mi-e dor de-o poza, mi-e dor de-un drum, mi-e dor de mine.

lasa, e bine, mai iese soarele un pic, mai intra, asa, ca si la mine, apare rasaritul, dispare, ma deprim, sper ca ziua urmatoare sa ma dez-deprim…

una peste alta, vreau razna!

mi-am adus aminte de PMT.. poezia muzicii tinere.. pentru cei care nu au apucat momentul… motzu… cantec despre mine insumi… motzu…. pacat, mare pacat ca s-a dus… ascultam cu sfintenie, era un moment in care puteam asculta muzica buna…
azi, cant despre mine insumi….

asa incepea… spectacolul hippie al motzului…
melodia totem a generatiei noastre…. speranta si visul nostru… born to be wild…. ne doream, speram…
asteptam… MOTZUL, INTR-UN CON DE LUMINA…. sala icoanei de la lucia sturdza bulandra… alb negru… lumea nu era in culori, culorile le puneam noi… doamne, ce vremuri… copii mei, azi, youtube, si totul e la dispozitia lor… noi? hm… europa libera, metronomul nostru cel de toate zilele… niciodata niciodat nu vor putea intelege copilasii din ziua de azi cat de inspaimantator de greu era sa asculti rock….
2 mai, oaza de rock, oaza de deep purple, ilie, barmanul care ne intelegea durerea… oooooooooof doamne, ce vremuri, frumoase… andreea, frumoasa nimfa blonda, andreea, cu pletele ei, acoperindu-i fesele, goala, cu sanii isterici innebunind-u-ne; stiam ca nu sunt pentru noi, bill, el era prietenul apoi sotul…. dar… asta nu ne-a impiedicat niciodata sa visam… )

so, ce daca is un pic beat???? posa scriu? pot… posa-mi amintesc de vremuri? pot. aaaaaaaaaaaaa
genial… bijoux… nu stiu daca v-am mai povestit… pe vremuri, 2 mai-ul era pazit… amarnic.. din pricina bateriei de coasta.. so, intr-o seara, bijoux, eternul student la arte, venea de la textilisti ultra beat… il intercepteaza paza de coasta.. tu? unde mergi? aaaaaaaaaa, la cortul meu? … ok, unde-i cortul tau? sus… il cara aia, greu, pe deal.. ajung,…. si? acu? unde-i cortul tau? pe plaja, multe corturi, in bezna, nu aveam nici un bec.. si bijoux: acolo, jos, cortul ala negru… NEGRU!!!! genial…..

asta ca sa va dau un “flavor” al atmosferei din vremurile alea din 2 mai… il aveam pe freddy vanea onofrei printre noi, andi, venea si el.. faceam nopti cantand andries… ooooofff, era intr-un fel…
faceam … opozitie…

yesssssssss, intr-un final apoteotic si glorios s-a intamplat minunea de la maglavitu’ nou… ) am ajuns la gunoiereala…. )) si da, nu m-am inselat catusi de putin, sunt niste omuleti de senzatie si da, regret ca nu am reusit sa ajung mai demult. si din cauza minunatei sticloante cadorisita mie de Vulpitza…. ma rog, mai precis am avut treaba nu atat cu recipientul cat cu lichidul aflator inside (lichid caruia marturisex cinstit ca i-am redus substantial nivelul in urma degustarii repetate) asa, din cauza cadoului, din cauza gestului, din cauza contextului, am o stare minunata in dimineata asta, profund si fundamental diferita de cea de ieri…. ) una in alta, rezulta ca-s profund dus… ) cu capu.
in fine, dragilor, va multumesc pentru o seara minunata!!!!

noroc ca m-am starnit sa revad cateva scene din all that jazz… dar da, cam asa ma simt acum, cam tot atat de insingurat, de out, de plecat dintre oameni, de izolat si atent cu propriile-mi gesturi, atitudini, ganduri,senzatii…