despre vise
- February 1st, 2010
- Posted in stari
- Write comment
e foarte misto sa poti visa. nimic mai simplu, nu? inchizi ochii si … go on! zici ca e asa? si daca atunci cand inchizi ochii linistea se sparge in mii de cioburi? si daca atunci cand inchizi ochii lumina te orbeste?
ii invidiez pe cei care inchid ochii si calatoresc, acolo unde au fost sau unde nu au fost niciodata… mi-ar placea sa merg in locuri unde n-am mai fost, unde am intarziat sa ajung sau unde piedicile au fost suficiente pentru a ma opri.
e greu sa recunosti ca nu poti, de cele mai multe ori, chiar daca e stralimpede ca nu poti, esti tentat sa colorezi altfel imaginea, numai pentru a te iluziona ca nu pot nu exista si e suficient sa vreau pentru ca sa pot. tine de maturitate sau de gradul de minciuna in care traiesti? minciuna merge mana in mana cu imbatranirea, cu anii care ni se leaga de picioare si de maini, dar mai ales de minte. singuratatea e produsul minciunii cu varsta… candva, auzeam des un leit motiv, al plecarii copiilor de langa parinti. nu, nu pleaca. odata cu varsta se insingureaza, incep sa-si umple viata cu a lor. si firesc, nu prea mai ai loc, decat pierdut printr-un coltisor… dar asta e in legile firii. si cred ca e un motiv de bucurie absolut speciala pe care trebuie sa ai timp sa o inveti, sa fii acolo cand vine, sa nu fii luat prin surprindere.
dupa cum ilustrarea dorintelor scenaristilor ne hranestea setea de intens, dupa cum sperantele tanarului shakespeare anima sufletele dornice, lumea in care traim ne trezeste si ne spala pacatele innebunitoare ale mintii aducandu-ne in fiecare dimineata la banalul frust al fiecarei zi.
recunosc, azi sunt pesimist, si nu, nu-s deloc depresiv. depresia e iluzia lipsei, e de fapt prea plinul efemerului. nu cred ca poti scrie despre depresie fiind prada uneia. sunt cumva lucid, cumva intristat de minusurile pe care le resimt, cumva cladind alt viitor. dar asa si trebuie sa fie, si nu exista onoare mai mare decat sa pleci impacat. de asta cred ca ne e si greu sa ne impacam, noi cu pornirile noastre. iar cand reusesti, cand esti dincolo de ele, atunci se poate spune ca ai reusit.
aveam un vis. sa imbatranesc in fata marii. intr-o casuta facuta cu mainile mele. sa traiesc simplu, plutind in respiratia marii. cumva sa-mi dau timp sa ma obisnuiesc cu vesnicia. cu vesnicia? im, asta e o vorba mare. ei bine da, in nimicnicia mea, indrasnesc sa ma gandesc la asta.
sar asa, de la una la alta… nu chiar, ma gandisem ca sunt totusi, cumva prea departe de prunci, daca le trebe ceva si io-s la 250 de km departare? la gandul asta, mi-am spus ca ar trebui sa gasesc ceva mai aproape. ii iubesc, tare mult si definitiv. uneori, am senzatia ca prea mult. poti iubi prea mult? chiar, poti iubi prea mult?
iubire…. dragoste…. asta da cuvinte mari… sufletul pereche, viata mea, inceputul si sfarsitul… da… am fost acolo, stiu …. un celebru sofism antic spunea ca “stiu doar ca nu stiu”… nu pot contrazice asta. e o foame in oameni de-a sti care conduce pana la urma la o bezna absolut dramatica….. acum ceva timp am intrat intr-o polemica.. ceva despre dragoste, sex, aiureli… sunt tampit si cred ca ar trebui sa adastez mai mult pe-acasa… unii oameni sunt in cautarea inefabilului si, de fapt, aia sunt tampitii…. inefabilul nu exista. sau poate cautatorii stiu si ei asta, insa e mai puternica dorinta de-a cauta decat cea de a se ancora in prezent, in pamantul rodnic, prefera aerul rarefiat al inaltimilor, caderile si urcusurile violente. one way versus other… si nici asta nu-i de reprosat. competitia… da, niciodata nu am fost in stare sa fiu un competitor. nu sunt creat sa fiu asta. ma dau in laturi si-i las pe altii sa alerge. probabil ca asta mi-e datul.
intrebarea care ramane este: poti iubi prea mult?
1.Sunt profund impresionata de randurile pe care le-ai scris.
2.Degeaba ii invidiezi pe visatorii incurabili, care inchid ochii si fac sau merg oriunde. Ei sunt marii pierzatori (ca sa nu spun ratati)pentru ca in timp ce ei viseaza lucruri mult mai importante trec pe langa ei.
3. Nu am copii, nici nu am dat peste marea dragostea vietii mele insa pot sa iti spun cu cea mai mare siguranta ca se poate iubi prea mult. Si asta se intampla atunci cand nu mai esti tu si dorintele tale pe primul loc ci ceilalti, cei ce fac obiectul iubirii tale. Iar de iubirea asta putini sunt capabili. Asa ca tu fii fericit ca iubesti prea mult.
Eu nu cred că poți iubi PREA mult, mai ales pentru că PREA are cumva o conotație negativă. Cât de tare am fi loviți, cât de mult am suferi, sufletul se regenerează, nu secăm de dragoste, doar alegem noi să fim precauți, să nu riscăm, să nu oferim “prea mult”, de teamă că iar vom fi răniți. Bull shit! Cel mai mare risc e să nu riscăm nimic. Și să ne trezim că atât de tare ne-am protejat și nu am dat, de am ajuns seci și cu suflețelul întreg, închis frumos într-un sicriu rece. Eu iubesc. E parte din mine. Cu riscul de a suferi, de a fi rănită. Cu atât iubesc mai tare parcă
Iubirea….imi place cand barbatii se intreaba. Barbatii iubesc marea neconditionat. Visul asisderea. Familia, copii…sunt visurile femeii.
Dar sa poti inchide ochii si sa pleci spre taramurile tale, asta, dragul meu, nu ti-o poate lua nimeni. Ti-as da o leapsa: sa visezi mult si frumos, sa pleci unde crezi ca ti-e sortit si sa te trezesti dimineata obosit dupa atata plimbare si cu dor de familia de langa….Si-apoi sa reinveti sa iubesti, zi de zi, again and again…dar nu uita sa visezi.
PS: Era urare de bine:))
Iubirea exista sau nu. Si cand exista poate sa nu fie adevarat. Iar cand nu exista si se transforma in prietenie…tot iubire e. Ce vrei sa stii? Cat de mult iubesti? Totul trece sau totul se dezvolta. Fii fair cu tine, respecta inainte de a iubi si lumea va avea o alta culoare.
Zic, nu dau cu paru`
Ce ai matale cu imbatranirea asta ca si proces frumos, natural,anii te inobileaza, si ia uite ce frumos ti-a mobilat intelectul, fraza grea dupa fraza si mai grea…Iubeste frumos, iubeste-ti pruncii, iubeste-te pe tine, iubeste tot ce e in jurul tau, iubeste fara obiect , fara motiv,daca asta te defineste pe tine ca om… mai merge pusa mobila si in suflet…
smile. Obse, tomorrow can be worst! 
Si eu is tare suparata, mi-am dat seama cine mi-a luat PARU’…Laly, sa mi-l dai inapoi!! AM ZIS!
Niciodata nu putem iubi prea mult. Niciodata. De-fapt putini mai sunt cei care sunt capabili sa iubeasca ceva sau pe cineva. Iar tot mai rari sunt cei care o pot face “prea mult”.
Frumoase randuri si parca din ce le recitesc sunt si mai frumoase. De ce? Fiindca sunt scrise de un barbat. Asta imi incanta sufletul.
“Cat timp traiesti, mai ai o sansa!” – asta referitor la visuri si la posibilitatea de-a le indeplini…
Cat despre iubire – si in special despre iubirea pe care un parinte o are pentru copilul lui – da, asta e sentimentul, ca iubesti prea mult – uneori, un sentiment atat de coplesitor ca te-nspaimanta. Privesti copilul acela si te intrebi “cum, Doamne, pot sa-l iubesc in halul asta?” Dar e, de fapt, doar iubirea normala, care trebuie sa fie. Pentru ca e singura iubire neconditionata, sincera si totala.
nu prea vad ce as mai putea spune dupa comentariile voastre. ca intotdeauna, ma ajutati sa ma limpezesc, ma ajutati sa cred si sa mai sper ca pot trece dincolo de ganduri. va multumesc!